Plansul nu tine de trairile sufletesti. Pur si simplu e un mod de a inchide ochii, refuzand sa vedem concret si autocritic unde am gresit de s-a ajuns pana aici si ce am putea face pentru a nu mai repeta greselile.
Plansul tine de neputinta noastra de a ne exterioriza altfel deceptiile... Plangem in noi, plangem pe umerii altora. Cel mai periculos dintre plansuri e cel ascuns sub un ras.
Rasul in schimb e mult mai complex, dar sub oricare forma s-ar prezenta el, zgomotos, ascutit, sarcastic, simplu zambet, defineste disponibilitatea noastra spre a fi perversi.Il folosim pentru a schimba dispozitii, subiecte delicate, pentru a atrage atentia, deturnand interesul altora spre ceva serios.
Rasul se potriveste oricui, chiar si celor care nu stiu de ce rad. La urma urmei unii platesc destul, ca sa reuseasca asta.
In schimb, cand plangi razand, te razbuni infiorator pe cel care te-a lovit, chiar si fara sa-ti dai seama asta.